Istoria antica universala 2. Istoria antica Universala1a. Istoria Egiptului Antic. Istoria Egiptului Antic este caracterizată de o incredibilă longevitate întinzându-se pe mai bine de trei milenii. Apogeul a fost fără îndoială atins sub conducerea faraonilor, regi și singuri intermediari între oameni și zei, garant al ordinii atât externe (invadatori) cât și interne (tulburări sociale).
Istoria Egiptului Antic începe în jurul anului 3100 î.Hr., regele Menes a unificat Egiptul. Acesta a devenit un imperiu puternic care a dăinuit până în anul 30 î.Hr., când a fost cucerit de romani. Cronologie[modificare | modificare sursă] Istoria Egiptului antic este împărțită în mai multe perioade corespunzătoare dinastiei , faraonului. Geografie[modificare | modificare sursă] Nilul a fost un element vital regiunii de-a lungul istoriei.Lunca fertilǎ a Nilului a oferit oamenilor posibilitatea de a dezvolta o economie agricolă stabilă și o societate complexă, centralizată, care a devenit o piatră de temelie în istoria civilizației umane.
Epoca predinastică(5500 î.en.-3150 î.en.) Istoria României. Acest articol se referă la istoria teritoriului României de astăzi. Pentru istoria românilor, ca grup etnic, vedeți Istoria românilor. În articol se realizează doar o sinteză a fiecărei perioade istorice; detalii în articolele separate (Vezi legăturile în cutia din dreapta). Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice românești precum și a popoarelor care au locuit-o și care, pe lângă diferențele culturale specifice și transformările politice, au dotat-o cu o identitate specifică, identitate care în timp a condus la recunoașterea României drept subiect istoric de sine stătător. Într-o accepțiune mai restrânsă, prin istoria României se înțelege doar istoria statului unitar, adică istoria statului modern România, a Regatului României și a formelor de organizare intermediare, precum și a evenimentelor care au dus la formarea sa ca stat național.
Preistorie și Antichitate[modificare | modificare sursă] Dacia[modificare | modificare sursă] Romanizarea. Referat IANCU DE HUNEDOARA ISTORIE. Domnia lui Ştefan cel Mare | Stefan cel Mare. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Tablou după litografia lui Costin Petrescu din 1904 „O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici pe care atâta îi admirăm, care în vremea noastră a câştigat, cel dintâi dintre principii lumii, o biruinţă atât de strălucită asupra turcului! După credinţa mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai cu seamă cinstea de căpetenie şi conducător împotriva turcului, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia şi plăcerile ori cu războaiele civile”.
Nici douăzeci de ani nu trecuseră de când Ştefan vodă preluase domnia Moldovei. Mesajul a fost auzit, dar n-a fost ascultat. Ioan Albert, rege al Poloniei între 1492-1501 Şi a mai trecut un deceniu. Toate acestea vor fi luminat, poate, sfârşitul lui Ştefan, acum o jumătate de mileniu. Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei între 1441-1456 Ştefan S. Sus. Mihai Viteazul. Mihai Viteazul sau Mihai Bravu (n. 1558, Târgul de Floci - d. 9 august 1601, Turda) a fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei, apoi Domn al Țării Românești și, pentru o perioadă (în 1600), conducător de facto al tuturor celor trei țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova.
Originea și primii ani ai vieții[modificare | modificare sursă] În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care a menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an al vieții", ceea ce indică drept an al nașterii lui Mihai anul 1558.[1] Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în 1557. Mama lui Mihai, Teodora sau Tudora, a fost, după unele surse, de neam grecesc (din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor). Ascensiunea politică[modificare | modificare sursă] Sigiliul lui Mihai Viteazul (Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia) Alexandru Ioan Cuza. Mircea cel Bătrân. Mircea cel Bătrân (n. 1355 - d. 31 ianuarie 1418) a fost Domn al Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418.
Familia domnitorului[modificare | modificare sursă] Mircea şi Mihail în bolnița mănăstirii Cozia Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana și pe Mircea, cu doamna Calinichia. Asupra originii acesteia din urmă există mai multe păreri între istorici. Între principalele teze, sunt de amintit următoarele[3]: Doamna Calinichia este a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, potrivit unei cronici sârbești târzii (sec. al XVII-lea). Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează la schitul Brădet. Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua soție a lui Mircea, doamna Anca[13]. Se pare că Mircea a avut un frate mai mic, jupan Staico, menționat într-un singur document de danie al domnitorului pentru mănăstirea Snagov. Domnia lui Mircea[modificare | modificare sursă] Vlad Tepes referat. Vlad Tepes a fost unul dintre marii eroi ai luptei romanilor pentru libertate si independenta, a facut parte din galeria voievozilor care au jalonat cu personalitatea lor istoria statelor noastre feudale, care si-au inchinat viata apararii hotarelor tarilor romanesti.
Vlad Tepes a dat dovada de un curaj care depasea limitele obisnuitului, a contribuit prin actiunile sale la apararea propriei tari, dar si a civilizatiei romane. Acesta a fost fiul lui Vlad I Basarab ( cunoscut sub numele de Vlad Dracul ) si nepot al lui Mircea cel Batran. Tatal sau Vlad Dracul a dobandit aceasta porecla prin faptul ca a fost investit cu ordinul de Cavaler Cruciat al Dragonului pentru meritul in apararea crestinismului impotriva turcilor.
Acesta simbolizeaza victoria crestinilor impotriva paganilor. Fiul sau Vlad al II-lea a fost numit Draculea sau Dracula, adica “fiul Dracului”. Precla “Tepes” i s-a dat inca din secolul al XV-lea, ca urmare a utilizarii pedepsei tragerii in teapa.