Articol (gramatică) În gramatică (gramatica tradițională) articolul este o parte de vorbire care determină o altă parte de vorbire (de obicei un substantiv) și marchează diverse funcții gramaticale și stilistice ale acesteia.
Gramatica modernă a limbii române, ediția 2005 definește articolul ca "modalitate (gramaticală) afixală de integrare enunțiativă" punându-se accent pe statutul său de afix. Pronume. Pronumele este o parte de vorbire flexibilă, prezentă în majoritatea limbilor, care ține locul unui substantiv atunci când participanții la dialog cunosc sau înțeleg din context obiectul sau persoana numită de acesta.
Pronumele este o clasă de cuvinte eterogenă; uneori pronumele adaugă informații suplimentare despre substantivul înlocuit: respectul vorbitorului, identitatea obiectului numit cu un altul, absența obiectului etc. În limba română pronumele se clasifică după cum urmează. Observație. În funcție de context, o parte din exemplele indicate pot aparține unei clase de pronume sau alteia, ori pot fi chiar alte părți de vorbire. Pronume reflexiv. Pronumele reflexiv este tipul de pronume care ține locul obiectului asupra căruia se exercită direct sau indirect acțiunea verbului, fiind identic cu subiectul propoziției, și având aceeași persoană cu verbul.
Formele propriu-zise există numai pentru persoana a III-a (pe sine, sie, sieși). Pentru celelate persoane se folosesc formele neaccentuate ale pronumelui personal, cu valoare de pronume reflexiv. Dacă pronumele are alt număr și altă personă decât verbul determinat, atunci este pronume personal. Pronume rezumtiv. Pronume interogativ. Pronume relativ. Pronumele relativ este deosebit de toate celelalte pronume prin faptul că nu numai se referă la un substantiv, la alt pronume sau la o propoziție, reluându-le sau anticipându-le, ci în același timp introduce o propoziție subordonată, fiind parte de propoziție în aceasta.
Pronumele relativ se poate referi la: un substantiv: Băiatul care stă acolo este fratele meu.alt pronume: Eu, care știam ce s-a întâmplat, n-am spus nimic.o propoziție: Nu a spus adevărul, ceea ce nu e frumos din partea lui. Sunt și cazuri în care pronumele relativ nu are referent exprimat: Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea. Pronumele relativ poate îndeplini diferite funcții sintactice în propoziția pe care o introduce: subiect: Ceea ce se vede este doar o parte din clădire.complement direct: Stiloul pe care mi l-ai dat nu scrie.complement indirect: Este o sarcină căreia nu pot să-i fac față. Pronume de întărire. Pronumele de întărire este pronumele care are rolul de a întări, de a pune în evidență persoana la care se referă.
Pronume negativ. Pronume demonstrativ. Pronume nehotărât. Pronumele nehotărât sau nedefinit înlocuiește un substantiv dând indicații foarte vagi asupra obiectului denumit de acesta.
Există foarte multe pronume nehotărâte, cu diverse specializări în privința felului de substantiv la care se pot referi: unele se referă numai la persoane (de exemplu cineva), altele numai la lucruri (ceva). Pronumele nehotărâte se diferențiază și semantic, având sensuri specifice. Pronume posesiv. Pronumele posesiv înlocuiește numele posesorului unui obiect, este precedat de articolul posesiv și are forme care arată persoana și numărul pronumelui și dau indicații despre genul și numărul substantivului care denumește obiectul posedat.
Forme[modificare | modificare sursă] Pronumele posesiv are următoarele forme. Pronumele posesiv nu are formă proprie la persoana a III-a plural. Pentru a indica mai mulți posesori, se folosește pronumele personal de persoana a III-a plural: al (a, ai, ale) lor. Pronume personal. Exprimarea subiectului[modificare | modificare sursă] În limbile în care flexiunea verbului este dezvoltată, adică există desinențe care disting bine persoanele, folosirea pronumelui personal cu funcția de subiect nu este obligatorie, acesta fiind utilizat numai dacă se dorește scoaterea în evidență a persoanei.
Astfel de limbi sunt, de pildă, latina, româna, spaniola, limbile slave, maghiara etc. Sunt limbi în care forma verbală nu poate deloc sau aproape deloc să includă persoana subiectului, de exemplu engleza sau franceza, și în care subiectul trebuie exprimat printr-un cuvânt aparte, la persoana I și a II-a acesta fiind pronumele personal. Numeral. În limba vorbită și scrisă, numeralul este o parte de vorbire flexibilă (substantiv sau adjectiv) ce exprimă (sub diverse aspecte) un număr, o determinare numerică a obiectelor ori ordinea obiectelor prin numărare, sau, se referă la numere.
Există mai multe clase de numerale și adjectivele numerale: numeralul și adjectivul numeral cardinal, ordinal, distributiv, colectiv, numeralul fracționar și iterativ și adjectivul numeral multiplicativ. Clasificare[modificare | modificare sursă] Numeral cardinal[modificare | modificare sursă] Numeralul cardinal exprimă numeric cantitatea obiectelor. Propriu-zis - exprimă un număr abstract sau un număr de obiecte. Interjecție. Interjecția este o parte de vorbire neflexibilă prin intermediul căreia se exprimă senzații, sentimente, îndemnuri, chemări sau se imită un sunet din natură.
Interjecțiile de adresare (măi, mă, fă, bre) au în vorbire același rol ca și vocativul. Ele se pot folosi singure sau însoțite de un substantiv la cazul vocativ. Adverb. Prepoziție. Prepoziția este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă relațiile sintactice de subordonare dintre un substantiv (sau un substitut al acestuia) ori dintre un verb și un alt cuvânt. Prepoziția nu are funcție sintactică și are rol morfologic auxiliar. Ea se analizează gramatical cu partea de vorbire care o însoțește. În limba română contemporană prepoziția cere cazul: acuzativ, genitiv și dativ. Prepoziția se poate clasifica după formă și după origine. Conjuncție. Conjuncția este partea de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții în frază și două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. Conjuncția nu are funcție sintactică și are rol morfologic auxiliar.
Ea se analizează gramatical cu partea de vorbire care o însoțește. În limba română[modificare | modificare sursă] Conjuncția indică raportul de coordonare și subordonare între: Adjectiv. Clasificare[modificare | modificare sursă] După structură[modificare | modificare sursă] simple: rău, alb, negru, bun, bătrân, slab;compuse: binevoitor, dulce-amărui;locuțiuni: dus cu pluta; fugă până-n nori, cu scaun la cap, de treabă; Verb. În gramatică, verbul este o parte de vorbire care exprimă în general o acțiune, ca de exemplu a alerga, a construi. Tot în categoria verbelor intră și o serie de alte cuvinte care, deși nu exprimă acțiunea propriu-zisă săvîrșită de subiect, din punct de vedere morfologic se comportă identic.
Substantiv. În exemplele de mai jos substantivele sînt subliniate: Tu ești Mircea? De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă.Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul.